Câte ceva despre lucruri

                                                  ceramică Delft

Timpul despre care știu eu să povestesc este unul care dă rotocoale în jurul meu  și atunci  îl mai pot atinge. Timpul acesta mă duce cu gândul la rădăcini, nu ale mele mereu, deși pe măsură ce îi îngenunchez din ce în ce mai conștient, le caut și pe ale mele.

Trăiesc un fel de transă atunci când cotrobăi prin cotloane prăfuite; din copilărie bucuria descoperirii unui pod cu vechituri era incomparbil mai mare decât strălucirea unui obiect nou achizitionat. Sertarele bunicii erau îndeletnicire periodică, aveam pardisul unui parfum bulgăresc de roze -nefolosit de nimeni , esență prea tare- voalete interbelice, cutia metalică de halva, mărgele și poșete cu închizători fistichii. Rochiile de cașmir și tafta se primeneau de ani și naftalină prin atingerea trupului feciorelnic căruia nu îi închideau niciodata, suficient de bine, formele.

Apoi a urmat studenția cu savoarea anticariatelor, cărți purtătoare de dublă poveste. Cine și de ce atinsese prima poveste și o abandonase apoi pe o stradă (în Cluj cel mai drag anticariat era o tarabă cu toamnă strălucitore, lângă Universitate, nu știu de ce așa a rămas în memorie, de unde am plecat cu Rilke și Kazantzakis).  Ce ochi avusese cel cu noaptea abandonată pe carte, care  lăsase un semn discret pentru alt om de peste ani.

Ah da, cochetăria feminină înfundată – de voie de nevoie- între pereții promiscui ai unor magazine second-hand. La început stânjeneala, apoi alunecarea spre lumea care aparținuse altui om și avea să se transforme în podoaba mea. Rochia albastră suavă imagina o copilă din tablourile lui Tonitza, bluza negră transparentă se mulase pe aroganța unei femei puternice, colecția de eșarfe stilizate trecuse, precum orient expresul, prin orașe risipite pe hartă.

Astăzi am fost să văd Delftul, un oraș olandez, chemător de oameni prin ceramica ce i-a adus prestigiul și, desigur, prin locul de naștere , viață și de odihnă veșnică a pictorului Vermeer.  Este un oraș albastru, s-a nimerit să se deschidă cerul în primăvară și să ma lase să îl văd așa.  Albastrul se vinde la magazine de suveniruri (ceramica de Delft), cu prețuri mici sau piperate ,  funcție  de măiestria creatorului și de consistența obiectului  (la propriu, ceea ce face diferența chiar și pentru un necunoscător ca mine este o textură bogată, plină, ce îți dă senzația de  indestructibil).  Albastrul te pătrunde dintr-o amintire, abisală parca, a tablourilor lui Vermeer (în Olanda sunt, după câte știu eu, șapte tablouri ale pictorului, dar nici unul în orașul natal).

             Jan Vermeer, Femeie în albastru citind o scrisoare (Amsterdam, Rijksmuseum)

Și totuși Delftul și albastrul vor rămâne pentru mine pasul într-un magazin de antichități unde am ținut în mâini plăcuțe ceramice de o frumusețe și o genorizate structurală unice,  plăcuțe adunate din casele (poate bucătăriile) oamenilor,  de la 1600 sau 1800. Cu copii și zmeie, cu fete albastre scrutând zarea, cu jocuri, cu flori și mori de vânt. Toate învăluindu-mă și purtându-mă prin trecutul altora, pe aceleași rotocoale de timp a căror sensuri depline încă nu le-am aflat.

Caleidoscop de sâmbătă

Sâmbăta trecută, prima sâmbătă primăvăratecă și la trup și la suflet de pe malul canalului Amstel. Ies din casă, cu gândul țintit să dau o raită prin amiaza orașului, sa văd daca toate sunt la locul lor, dacă norii sunt bine în culcușul veșnic olandez, dacă lebedele își mai savureaza rutul ( baletul gâturilor lungi ne ducea candva cu gandul la fidelitate, cercetatorii au venit sa demonstreze contrariul- lebedele par promiscue). Si toate celelalte, cîte mă așteaptă, ca de obicei, la taifasul citadin de sfârșit de săptămână.

Nu dau bine ochii cu luciul apei, că un convoi ciudat de ambarcațiuni îmi fură privirea. Cu hărmălaie și liniste in acelaș timp, o atmosferă stranie în care bărci flower power, decorate vegetal- crengi și flori la grămadă- plutesc sihastru spre sudul urbei. Oamenii bărcilor, văzuți de pe mal, ridică din vreme în vreme câte o scandare în aer (nu le deslușesc limba, nici intenția), dar au o decență a resemnării în atitudine. Pe malul Amstelului trec, în ritmul convoiului plutitor, bicicliști. Îmbrăcați în straie nonconformiste, spunând vorbe trecătorilor, parcă încercând să îi aducă în lumea și ritmul lor. Nu înțeleg mare lucru, mă gândesc că e vreo paradă și plec mai departe.

                                                 

    imagine preluata- Canalul Amstel cu bărci vegetale

Văd brândușe– gingașul semn al anotimpurilor montane de trecere, primăvară, toamnă, de pe meleagurile noastre – nefiresc de dolofane, de portocalii, albe, mov și pestrițe.

Minutele strălucitoare ale amiezii le opresc spre tihnă într-o piață dragă a Amsterdamului, piața Spui (poate cuvântul acesta mă leagă cu ceva și prin romănescul lui sens). E un spațiu pietruit, în inima orașului,unde la prima mea vizită în Olanda, aveam să văd un târg de artă. Experință repetată apoi în multe zile de duminică nefriguroase. Piața Spui este cunoscută și ca paradis al cărții (vinerea anticarii sunt cei ce umplu spațiul artiștilor plastici de duminică), ea este închisă/deschisă din două unghiuri de librării faimoase, una dintre ele cocoțându-se alambicat pe un trunchi secular de copac interior.

                                             

                                                 (Piața Spui, sculptura Het Lieverdje,

            donată primăriei orașului Amsterdam de o firmă   producătoare de tabac)

Iau cafea cu mult lapte și caut o bancă de unde să pot savura licoarea (îmi poate cineva contesta noile gusturi?) și pașii trecătorilor. Aceeași ochi striviți de globulosul aspect al brândușelor și mirați de bărcile netradiționale descoperă lângă statuia băiatului zglobiu din piață – Het Lieverdje (“The Little Darling”)- țigări golite de tutun și flori. Nu am aparat de fotografiat să imortalizez nimic din povestea de imagini a zilei, dar am întrebări. Nerăspunse.

Spre seară vine popasul virtual și odată cu el ziarele de limbă engleză din Amsterdam. Ultima piesa lipsă a jocului zilei țâșnește, aș putea-o povesti cu lux de amănunte, dar o să o las mai bine supusă unui nume, căci îi este tributară. Robert Jasper Grootveld.

Robert Jasper Grootveld este cel purtat pe ultimul drum de convoiul bărcilor (spre un cimitir al săracilor, se pare), tot el este cel care în anul 1965 a pus bazele mișcării Provo din Olanda. Miscarea (contraculturală) a încercat, prin metode pacifiste, umor absurd, nade nonviolente întinse polițiștilor să lupte împotriva autorităților. Grootvelt a fost un fervent militant impotriva fumatului, iar statuia puștiului din piața Spui a devenit simbolul mișcării Provo. Ce am reținut eu ca fiind interesant (deși multe ar fi de spus) din acțiunile acestei mișcări, care s-a exprimat atât stardal cât și prin glasul unui ziar propriu, este ca membrii ei au avut un curent de opinie antimonarhic, că au militat împotriva războiului din Vietnam și pentru legalizarea canabisului (lucru realizat), că au vrut să pună la dispoziția primăriei Amsterdamului biciclete albe care să poată fi folosite gratuit de oricine (cu interzicerea folosirii traficului motorizat în centru- lucru neînfâptuit). Desigur gândul zboară la mișcarea hippie, la utopii, dar și la viață.La viață așa cum este ea.

Oameni de pretutindeni

”Latina gintă e regină
Între-ale lumii ginte mari;
Ea poartă-n frunte-o stea divină
Lucind prin timpii seculari.
Menirea ei tot înainte
Măreţ îndreaptă paşii săi.
Ea merge-n capul altor ginte
Vărsând lumină-n urma ei.”
                        Vasile Alecsandri, Cântecul gintei latine

Împart spațiul vital (vital se leagă cu funii de viață, nu-i așa? funiile fac noduri greu de rezolvat sau fundițe roz – ciocolatii de când cu pervertirea sintetică a tot ce înseamnă tot) cu oameni de pretutindeni. Nu cred că viața mea e aceasta, dar spațiul ăsta vital,  da. Sunt ore stoarse, ore de servici, ore de a fi acolo în loc să mă aflu pe alte tărămuri. Eu am ales să fie așa, nu mă lamentez , mă minunez.

Oamenii de pretutindeni se numesc fie italinei și sunt mai mulți, fie spanioli și sunt mai mulți, fie portughezi și și ei sunt niscavai câțiva, fie o mexicancă cu origini lingvistice comune cu spaniolii. Ce mi-e dat să văd este un nedor de rădăcini. Amare amuzante ocoliri între compatrioți.

Lumea Amsterdam e departe de acasă pentru toți, măcar ipotetic.

Laboratorul forfotește, știința nu stă pe gănduri și nu așteaptă,  bucatele cercetării trebuiesc pregătite repede și conștiincios. Toată lumea de aici ține, concentrată, isonul eprubetei cu experiment. Toată lumea de aici deschide zilnic biblioteci  virtuale în goana după nou. Și asta e bine.

La epuizare se așează la o cafea. Meritată, amară, dulce după preferințe. Numai liniștea sau olandeza trâmbițează în jurul meu, aș fi mizat pe graiuri latine care se amalgamează în rezonanțe particulare. Posesorii limbilor soră sau limbilor de aceeași mamă se preling atingându-se numai tangențial, nu știu de ce nu li se umple fața de lumină și buza de vorbe cănd se văd intre ei.

Auzeam , de te miri unde, de  români ce pleacă pe alte meleaguri  și își impuținânează confluențele dintre ei.  Nu credeam să fie așa. Dar și dacă ar fi fost,  aș fi avut tendința să cred că ține de nație. Stau… și mă tot găndesc la concetățenii mei de laborator și la popoarele pasionale din care provin, ce i-o fi apucat să devină așa…

Nu am nici o explicație, nici nu mi-am înșurubat mintea ca să caut cu tot dinadinsul vreuna,  știința tot caută și dă răspunsuri,  oamenii  nu trebuiesc răspunși, ei există alături de mine.

Cu Milan în metrou

În acestă dimineață,  în metrou, Milan mi-a povestit despre fidelitate.

”Cartea râsului si a uitării”am citit-o dintr-o suflare într-o cameră de cămin, împrumutată poate de la Chelu, poate de la Bianca, amăndoi părtașii mei întru Milan. Stăteam suflecați toți trei, la ferstre de realități diferite, recunoscând cu abilitate încă puberă atmosfera ( peisajele gri în verde și ideile despre comunism  le reproduceam ușor în acei ani postrevoluționari. Dar nici unul dintre noi nu descălecasem într-o mare întâmplare a vieți lui. Cred, totuși, că aveam în noi un soi de intuiție asupra vieții care se afla în altă parte, pentru că încercam să înțelegem  și pentru că atât de mult ne plăcea).

Apoi a mai fost Milan  Kundera cu alte romane , la fel de ironice, la fel de bine scrise, la fel de adânci.

Dar la mine nu a mai fost Milan recitit, până acum. Astăzi dimineață, în aceeași carte a râsului și a uitării, femeia răspundea infidelității cu un soi de fidelitate barbar orientată spre putreziciunile partidului.  Făcea asta în cel mai firesc mod cu putință, o puteam vedea vie în fața ochilor, nimic ieșit din comun într-o viață de om. Fragmentul e scris genial, te ia prin surpridere, e realist și profund, nu vreau sa dezvălui mai mult, cartea merită citită.

Ceea ce-mi coboară acum în minte este  percepția. Dacă pe vremuri căutam să descopăr în această carte adevăruri alambicate, acum am citit-o simplu, fără să încerc să strămut personajele sau să picur esențe tari în întămplări. Oamenii sunt exact așa cum îi prezintă scriitorul, evenimentele se derulează așa cum a vrut el. Și cartea este la fel de frumoasă, poate chiar mai frumoasă.

Vine o vreme pentru toate.

Șoarecii de lângă noi

Azi am scris o scrisoare cu și despre șoareci (gînd : Of Mice and Man- Steinbeck? …gând ). Nu mă ține firoul să tac, cel de  din interior și primar,  că celălat- artisticul- s-a cam savârșit în fața unei realități pe cât de palpabilă pe atât de vizibilă și amenințătoare.

odată ce am relizat ca oaza mea e străpunsă de rozători  nepoftiți (deși neutru, rozătoare pare prea feminin în acest context special) am început sa simt josul- susul săngelui.  după o dreaptă judecată quijotească am pregatit arsenalul. și lupta parapsihologica – cu mine, dezaxata. nu am crezut că balaurul șoarece e asa de mare negru.

am pus boabe otravite (moștenite de la înaintașii amsterdamezi, mult mai eficienți în întelegerea fenomenului)  și am așteptat deznodamantul. in prima seară, aproape fără să mă mișc,  nimic nu mai era prietenos in casă, iar  forfota suspectă se auzea din toate direcțiile.  a doua seară am văzut de aproape rozătorul (2 de fapt): mic, aproape candid, vădit neputincios, care se zbătea între viață si moarte.  m-au cuprins mila si jalea. m-am surghiunit în același vârf de pat.

”The best-laid plans of mice and men/often go awry”  (Robert Burn)

 

p.s. atât mă gândesc, pe viitor dacă o sa mai am șoareci o sa iau o pisică măcar acolo e lupta ptr supavietuire.

ant-icar

Stăteam cu el toate nopțile, dincolo de prelungirile monitoarelor.  Scriam, ne decoram camerele , unul pentru celălalt, deși nicodată nu apucam să le vedem,  fugind mereu de tertipul fotografiei. Ne trezeam ca să ne scriem, nu adormeam ca să ne scriem.

El mă diviniza eu aveam mărgele de copil la gât el mergea cu mașină cu cerculețe și-mi repeta că nu știa ce e nefericirea, nici eu nu prea știam îi mimam însă prezența ca dintr-o  altă viață păstrată. Ne-am și întâlnit într-o zi. M-a suit pe scări vechi, la restaurantul Basilicum, îmi venea în minte Eliade cu Șarpele său, știa să-mi  aducă ofrandă de timp cu ciucuri îmbibați în atmosferă. Tot timpul m-am jucat cu (ne)fericirea lui, o țineam ba pe genunchi, ba mustrător pe ceașca cu ceai , îi împleteam codițe parfumând-o, din vreme în vreme,  cu iasomie din curtea bunicii.

Nu s-a mai întâmplat nimic apoi, ferestrele monitoarelor au prins a se micșora odată cu timpurile noastre care nu – și mai aveu loc în toată ziua.

Primeam căte un rănd , căscat din celaltă jumătate de lume sau de Europă, vag, sistematic, rupt de labirintul din Basilicum și numai mimând ferestrele nopților, precum eu odinioară nefericirea.

A zărit  ușa mea cu dâră de lumină, cu muzică veche, dar nu atât de veche încât să mă imagineze gărbovită  și a ciocănit, tot cu mașină dar fără cerculețe sunt convinsă că erau și simboluri dintre cele mai valoroase pe ea. Mi-am gătit repede un guler scrobit a eleganță, nicidecum a detașare. Mi-a întins în pripă (ne)fericirea lui, poftim, smotoceste-o, era prea greoaie și stafidită. A stat pe colțul mesei cât am conversat . Am plecat amândoi făra  remușcare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bojdeuca cu ”cerul plin de minunății”

Cum era demult, în anul ce cuminte s-a prafuit și s-a așezat pe policioara cu ani, îmi amintesc din vreme în vreme. Demult nu e atât de departe, este prin mine, când ma zguduie nostalgiile și lacrimile- lucru ușor de atins cu  cărți aromate , cu gânduri puse cap la cap despre oamenii pe care îi iubesc. Era într-un an de grație al noncifrelor sau mai bine zis al oricăror cifre.

Se făcea că vizitam Iașiul, hulpavă de primăvară, de beții, de pași care încotro. Împărțeam baldachinul- dintr-un hotel la fel de anonim ca și trecerea noastră pe acolo- și tot timpul acela numărat în minute și ore cu prietenele mele. Râdeam până la ultimul strop de vin și o luam de la capăt. Ne ungeam gâtlejurile cu ciorbă moldovenească, acrișoară bine, puneam răsad de imaginație în strachina cu costițe de porc și barabule strânse laolaltă de ciuperci pribegite în sos de unt. Așteptam papanașii fantastici, pe care îi zăream în farfuriile și burțile altora, niciodată într-ale noastre, fiindca ba se terminau ingredientele când ne venea rândul la comandă, ba i se făcea lehamite chelnerului sa mai răspunda poftelor dominșorești, ba ne trecea nouă.

Și în acel strop de timp nebănuit, neîngâmfat, am luat jocul cu un hotar mai sus. Pe dealul Copului. Firește cu larmă- cine ne-ar fi putut opri zbenguiala fără de grijă!  Cine s-a lenevit prin primăvara Copului știe și teiul eminescian, strâns în chingi de beton și izvorând verde dintrânsul, și  priveliștea strajuită de versuri ce revin firesc în memorie.  Știe muzeul lui Eminescu, sărăcăcios și prea împietrit parcă.  Până  lași ochiul să cadă și  te duci cu sufletul pe manuscrise,  le iei răsulflarea și o transformi în respiratia ta sacadată, plină de păduri de argint, flori albe de cireș, lacuri și Veronica și Veronica…

Dar nu despre asta voiam a vorbi acum, ci depsre ceea ce lasă să se ivească o altă potecă a Iașiului, care coboară alene: bojeduca lui Creanga. Strânsă toată intr-o palmă de verdeață, bătrână , mică , prima casă din Romania transformată în casă memorială (15 aprilie 1918)  ce și-a primit povestitorul în anul 1872 și l-a adăpostit în cele doua odăițe până în anul 1889 când s-a săvârșit. Cerdacul, camerele, străchinile, patul și scaunele, masa- toate drămuite ca să - și găsească loc, alături de colbul nelipsit pe atunci, în bojdeuca din mahalaua Țicăului.  Doamna de la Bojdeucă  ne duce și ne aduce in basmul lui Creanga, dânsa locuiește acolo, e frumoasă și tainică, se trezește cu pleoapele surâzând a amintiri din copilărie. Popsește în fiecre zi, iar si iar, cu tot trecătorul de poartă  în inima frumoasă a bojdeucii, ia glasul Moldovei de demult și susură povestea și viața de om. 

E ca odinioară, suntem iar mărunte, vedem joaca, creștem, ni se umplu ochii de lacrimi odată cu înțelegerea timpului ce trece și frumosului ce tot stă.

În dupa amiaza aceea Iașiul s-a liniștit, noi dupa el, abia ne mai șopteam când am  luat-o la vale.

P.S. Pentru Dana , Simo și Nadi făra de care nu aș fi văzut toate acestea

Orașul din oraș

Plimbare deunăzi prin orasul de împrumut ( Amsterdam) care- mi face sufletul ferfeniță, deh dorurile, dar care imi stilizeaza mintea. Sau așa se doreșete, cel puțin. De mine și de cei ce au pus cărămizi materiale  în acest proiect -plătitorii de bursă (bursa neagră, magia neagră, pisica). Revin la plimbare, las edificiile în pace, nu ma pot dezice de ele, luându-le cu mine pretutindeni.

Trăiesc de trei luni de partea ceastălaltă a orașului. Mirare prima zi, hosteluri si hoteluri, cafenele cu fantasme înăuntru și apoi la toate colturile de stradă până acasă, ferestre  felurite  cu tot ce le poate încărca imaginația, oras viu pe două roți, nopti cu Van Gogh,Vermeer si Steen.

Dar fără lumea de dincolo, lumea în care intri pe apă, stând la una din cele trei cozi la bac- nu  pot numi ambarcațiunea ferry boat pentru că simt că nu ar fi corect față de mamutul cu care am făcut traversarea din Livorno spre Corsica si unde intrau, de-a valma, autocare și surferi și fete bălaie cu agrafe china. Trec, așadar, în Amsterdamul de dincolo, în crepuscul, ceea ce ma face sa tresalt la fiecare unghi al ochiului, pigment al pielii, accent al buzei al celor de pe punte. Întrebându-mă încotro mă duc și mai ales de ce.  Plimbarea nu are un scop anume, e seara de vineri, după servici și nu știu cu cine aș putea împărți un ciob de imaginație fiindcă nu am cu cine. De aceea am hotărât să ajung în partea opusă centrului amsterdamez împânzit de turisti, mai exact în spate la Central Station.

E o lume cuminte, au dispărut bicicletele si canalele, s-au așezat amsterdamezii la case șablonate fără perdele și fără imaginație, dar intr-o tihnă de care mi-era dor. Și poate că amalgamul cultural e mai mare, culorile de piele de om se schimbă de la trecător la trecător, uneori și nasul percepe diferit, recunoaște , freamătă, se teme, freamătă. Găsesc mere cu gust de România, și bame din cele bune- sultanine zice vocea de departe a mamei sau și mai de departe a bunicii- hena cu care-mi vopseam părul pe vremea începutului pentru a nu ucide în băi chimice frumoasa podoabă capilară.

În orașul fără turiști mă simt bine, ating viața firească, în care oamenii se înfrumusețează în oglindă și nu sunt gata frumoși, mănânc kebab într-o speluncă și îmi place fiindcă văd cearcane si zoaie. Copacii sunt plăcut de goi cu mantie de gri, nu ca în lumea Amsterdamului celebru unde februarie gâdilă nefiresc rigorile naturii și mă face să vad pomișori în floare în mijloc de iarnă.

Cu vremea distanțele parcurse îmi coboară în picioare , decid sa iau bacul spre celalată parte de noapte, Amsterdamul de jucărie și, de fapt, de viață de zi cu zi. E vânticel călduț, pe apă coboară un acordeon si un fluier, vin de la gara, cu plescait nostalgic în apus , simt toata Romania mea în ele. Trec pe langă dăruitorii mei, e prima oară când dau muzicantilor bani privindu-i tare  în ochi.

Cea mai simpla seară de Amsterdam tocmai s-a întâmplat.